Cu o experienţă de peste 20 de ani în domeniul finanţărilor dintre care mai bine de jumătate în poziţii executive, Adrian Chindriş (foto) şi-a construit o carieră solidă pe piaţa românească. Din 2001 până în 2009, când a plecat în Afghanistan, a fost CEO şi membru în bord al CAPA Finance (anterior Patria Credit), cea mai mare instituţie de micro-finanţare din România.
De-a lungul carierei sale a fost implicat direct şi indirect în activitatea companiilor World Vision International şi MEDA Canada. La nivel internaţional, Adrian Chindriş a fost implicat în diferite proiecte în ţări ca Georgia (2012), Nicaragua (2000), Kenya şi Tanzania (2011), scrie businessmagazin.ro.
„Sunt singurul director de bancă din Madagascar care nu are gardă de corp, colegii mei se distrează spunând că majoritatea gărzilor de corp ar trebui să fie protejate de mine pentru că îmi ajung până la umăr. Ne distrăm pe tema asta, dar am încercat, la fel cum am procedat pe vremuri şi în Afganistan, o variantă de „camuflaj”, declară Adrian Chindriş, românul care povesteşte experienţa sa de bancher în Madagascar pentru Business Magazin într-o zi călduroasă de vară.
E venit în ţară în concediu, „în fiecare an am 3-4 săptămâni de concediu, dar pentru asta trebuie să renunţ la multe week-enduri libere din timpul anului,” explică el calm, relaxat, vorbind cumpănit, poate o reminiscenţă a originii sale de clujean sau poate apanajul de bancher. Chindriş este unul din cele câteva zeci sau poate sute de români care au mandate în ţări în care conaţionalii noştri sunt mai puţin întâlniţi prin comparaţie cu destinaţiile preferate de regulă, ca SUA, Canada, vestul Europei sau zona apropiată.
În Madagascar, de pildă, nu numai că nu există o comunitate de români, dar nici nu „există vreunul, de care să ştiu eu,” spune Chindriş, care completează însă că a fost un român care a avut un mandat de câteva luni în cadrul Orange în Madagascar.
Ţara are rezonanţă la nivel mondial mai degrabă mulţumită seriei de filme „Pinguinii din Madagascar”, dar acolo nu există nici zebre, nici lei şi cu atât mai puţin pinguini. De fapt, singurul personaj care îşi găseşte în insula africană ţara de baştină este lemurianul King Julien.
„Este o ţară extraordinar de săracă, de coruptă, o fostă colonie franceză. Un loc în care un român se adaptează repede pentru că dreptul francez este prezent şi acolo, ca şi la noi. Forma sistemelor economice şi sociale seamănă cu cele de la noi. Au un trecut socialist căruia nu vor să-i spună comunism, dar recunosc clădirile, construcţii ministeriale de tip sovietic”, spune Adrian Chindriş, care de 2 ani deţine funcţia de CEO al Accés Banque Madagascar.
A cumpănit cam zece minute înainte de a accepta poziţia, dar, povesteşte el, nu era la primul contact cu o ţară „exotică”. După ce şi-a încheiat în 2010 mandatul de conducere al instituţiei de microfinaţare CAPA Finance (acum Patria Credit) pe piaţa românească, a urmat o perioadă în care s-a concentrat pe consultanţă în acelaşi domeniu, adică microcreditare, creditare rurală, finanţare IMM, eficientizare de procese, de management. Iar proiectele pentru care a lucrat l-au purtat în Africa de Est, în Africa de Sud, Afganistan, Georgia, Zambia, perioada cuprinsă între 2010-2013 fiind cea în care a avut misiuni de la câteva săptămâni la 6 luni.
Banca pe care o conduce acum, este conform estimărilor, pentru că nu există date oficiale, a cincea din sistem în funcţie de active, plasate în jurul a 30 de milioane de euro, în creştere cu 27% în 2014 şi cu 21% în 2013, an în care românul a preluat mandatul. În acelaşi interval, şi numărul de clienţi a crescut de la 28.000 la 34.000, cea mai mare pondere (peste 90%) fiind reprezentată de aşa numiţii clienţi micro, fie cu activităţi în agricultură sau cei din zona urbană, unde au activităţi, de pildă în domeniul comerţului sau al serviciilor medicale.
Valoarea medie a unui credit se plasează în jurul a 800 de euro, aprobarea se face în 2, maxim 3 zile; „nu folosim documente financiare, ci doar de identificare, dovada vecinătăţii, avem tehnicile noastre de înlocuire a documentelor pe care în România, de exemplu un mic antreprenor trebuie să le ofere băncii”. De regulă, creditul se rambursează, prin plăţi lunare, între 9 şi 12 luni, iar din acest punct de vedere, arată Chindriş, nu e nimic diferit faţă de România. Dar în rest, diferenţele sunt enorme.
Când a ajuns, în vara lui 2013, în Madagascar, îşi aminteşte acum, prima impresie a fost existenţa a foarte multă apă pentru că drumul dinspre aeroport spre oraş trece printr-o salbă de câmpuri de orez.
„Era linişte, o aparenţă de calm, de siguranţă, care te păcăleşte. A doua zi era duminică şi am vrut să vizitez centrul, iar un adolescent a încercat să-mi fure de la gât lănţişorul care nu exista. Nu aveam, fusesem prevenit, dar arătam prea alb, prea a „Posibil posesor de lănţişor”.
Ulterior auzi tot felul de poveşti, cum dispare ceasul de la mână când încearcă să-ţi smulgă şi mâna prin geamul de la maşină, când eşti în trafic”, povesteşte bancherul. Tot el spune, simplu, că aceasta este o realitate, care nu diferă de multe alte ţări în care a fost. 80% din populaţia Madagascarului trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi, sub pragul de sărăcie, iar în supermarketuri preţurile sunt comparabile cu cele din Europa, majoritatea lucrurilor fiind importante.
„Diferenţa între cei săraci şi cei bogaţi este atât de evidentă încât vrând nevrând devii trist. Este fotografia de fiecare zi, foarte greu de definit. România din acest punct de vedere, nu a fost atât de săracă nici în urmă cu 15-20 de ani”, explică Chindriş. În primul rând, nu se vedea, sărăcia fiind aproape invizibilă pentru cei care nu se uitau în direcţia ruralului sărac, povesteşte bancherul, care vreme de 13 ani a colaborat cu World Vision International, organizaţie mondială implicată în sprijinirea copiilor, familiilor şi comunităţilor aflate în situaţii de sărăcie extremă sau sunt nedreptăţiţi.
Românul a fost implicat, în cadrul World Vision, în proiecte de microfinanţare şi servicii financiare pentru ţări sărace, iar unul dintre handicapurile României, atunci când erau încercări de atragere de fonduri speciale „a fost faptul că săracii noştri aveau case cu zid şi acoperiş. Nu e nici-o glumă.” Majoritatea donatorilor veneau în România, povesteşte el, comparau casele cu ce văzuseră în America Latină şi spuneau că oamenii de aici sunt bogaţi. „Acesta a fost un handicap, până am reuşit să-i facem să înţeleagă pe cei din afară că este vorba doar de nişte ziduri, că băile nu există, că WC-urile sunt în fundul curţii. Atunci când te uiţi la o ţară trebuie să ai o viziune integrată, contează de unde începi şi unde termini cu uitatul,” afirmă Chindriş. În opinia sa, nici România nu a fost foarte departe de situaţia în care se află acum Madagascar. „Noi am avut nişte sisteme în plus, am avut poate un pic mai multă voinţă şi n-am avut atâtea lovituri de stat sau perioade de tranziţie”.
Or Madagascar are 5 ani de aşa zisă tranziţie, care s-a încheiat în februarie 2014, atunci când a fost confirmat preşedintele ales. Malgaşilor, cum sunt numiţi localnicii, nu le place să li se spună africani, deşi, arată Chindriş, multă lume îi consideră parte a Africii de Est.
„În Madagascar unul din primele lucruri care le-am învăţat a fost că ceea ce a făcut rău ţării a fost sistemul francez. E uşor din punct de vedere politic să manevrezi populaţia care este doar parţial educată şi sunt obişnuiţi să arate cu degetul – ăla e de vină”.
Iar viaţa unui bancher din Madagascar diferă din multe puncte de vedere de cea a unuia din România. Chindriş îşi începe ziua de muncă la 5.30, iar pe parcursul ultimului an şi-a făcut timp să petreacă o oră la sală, iar la 8 fără 20 intră în bancă şi pentru că este primul care ajunge porneşte aparatul de cafea (e mare cafegiu, s-a lăsat de fumat de 15 ani şi ocazional îşi aprinde un trabuc), apoi se uită pe agenda zilei respective, pentru a puncta întâlnirile, mai ales cele din afara băncii; când petrece în trafic 2 ore, are laptopul sau documente de citit în maşină. Munceşte în medie 10-12 ore zilnic iar la finalul zilei de muncă de cele mai multe ori pleacă acasă, deschide toate mijloacele de comunicare – skype, what’s up – şi intră în contact cu familia, care a rămas acasă, în România.
Povesteşte că 4 luni şi jumătate a fost cea mai lungă perioadă de timp în care nu şi-a văzut familia, iar în Antananarivo, până acum, în vizită a venit doar soţia sa. Făcuse la un moment dat planurile de călătorie pentru întreaga familie, cu cei patru copii cu vârste cuprinse între 5 şi 14 ani (din două căsătorii), iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii a lansat un avertisment pentru ciumă în Madagascar şi planurile au fost anulate.
„Copii noştri trebuie să înveţe despre lume şi aşa”, spune Chindriş care mărturiseşte că are o mică frustrare personală legată de faptul că întâlneşte foarte puţini români în ţările din Africa.
„Africanii ştiu foarte multe despre România, dar totul vine din perioada despre care noi nu vrem să discutăm, înainte de ‘89”. Una peste alta, viaţa socială a românului în Madagascar nu e foarte bogată, Chindriş ieşind uneori la cină cu colegii sau oaspeţii din străinătate. „Antananarivo are un avantaj, un specific dat de moştenirea franceză, cu restaurante extraordinar de bune şi nu foarte scumpe”.
Pe de altă parte, viaţa unui profesionist în Madagascar este foarte diferită, pentru că lucrurile nu sunt aşa aşezate ca în România, unde „Banca Naţională cel puţin în ultimii 10-12 ani a creat un cadru hiperreglementat – nu vreau să comentez, dar cel puţin e clar şi primeşti răspunsuri rapide. Ţi se spune foarte clar ce să faci”. În Madagascar însă, unul dintre primele aspecte pe care le-a învăţat a fost că sistemul bancar nu e foarte reglementat şi deşi nu s-a speriat, spune că a avut şi are în continuare emoţii.
„E preferabil să ai o lege mai puţin bună, dar clară, decât să ai o lege care te împinge să depinzi de oameni, de cheful cuiva, de capacitatea de a te adapta acelui personaj şi acelui sistem. Or eu am lucrat în permanenţă în instituţii care nu au acceptat – sau au acceptat dar doar în condiţii extreme – sistemul de persuasiune, motivare cu cadouri”. Îi este greu, dă ca exemplu, în momentul în care un director de departament îi spune că omul cu care discută aşteaptă „o atenţie”, pentru că altfel nu se rezolvă situaţia, iar Chindriş răspunde că regulile băncii nu permit acest lucru.
O altă diferenţă între situaţia unui bancher român pe plan local şi cea a unuia din ţări exotice este că în fiecare zi se poate întâmpla ceva, „şi nu e genul de ceva care îl vedem aici la televizor, ci acel ceva care scoate oameni în stradă, care te sileşte să pui gărzi armate la uşa tuturor agenţiilor, ceva-ul acela care te scoate din birou în 30 de secunde pentru că afli că una din agenţii ţi-a fost atacată şi trebui să te duci acolo şi în primul rând să repui oamenii pe linia de plutire, să faci ancheta ta, pentru că poliţia nu are mijloace.” De 2 ani, de când a ajuns Chindriş în Madagascar s-a întâmplat o singură dată ca o sucursală dintre cele 23 pe care le are acum reţeaua să fie atacată, dar atunci casierul principal a fost silit să se aşeze în genunchi şi avea pistolul la tâmplă. Iar altă dată sediul băncii a fost asediat şi mulţimea a vrut să-i dea foc, crezând că instituţia administra banii unui personaj politic dezavuat la acel moment, iar românul spune că a fost doar un zvon.
O altă particularitate a pieţei din Madagascar este dată de accesul dificil în diferite părţi ale ţării, a cărei suprafaţă este mai mare decât a Franţei, iar din nord până în sud are 2000 km, cu o infrastructură precară. Instituţia condusă de român, care are 800 de angajaţi, pregăteşte deschiderea unei sucursale în principalul centru de prelucrare a vaniliei, una din cele mai importante surse de venituri în valută, din export, după minerale. Iar pentru a ajunge în acea localitate, de la unul din drumurile principale, cu o maşină bună, drumul de 300 km până în localitatea respectivă poate fi parcurs în 3 zile.
„E una dintre diferenţele mari, accesul la oameni, la sucursale. Trebui să creşti oameni şi să ştii să-i controlezi de la distanţă, pentru că nu putem să trimitem în fiecare lună pe cineva cu avionul, e prea mare cheltuiala. Practic cheltuieşti pe control cât nu face.”
Întrebat dacă s-a aflat vreodată într-o situaţie periculoasă, Chindriş spune că acest lucru depinde de percepţie. A plecat din Afganistan înainte de terminarea mandatului pentru că exista o ameninţare directă la adresa sa, dar lucrase anterior la un proiect în cadrul căruia a călătorit chiar şi în nordul ţării, ca să evalueze potenţialul pieţei agro şi microcreditare. Povesteşte că în acea localitate rurală şeful de agenţie era un mulah, liderul spiritual al satului, „foarte deştept din partea băncii respective, pentru că Şaria (legea islamică) nu acceptă ideea de dobândă la credite”. Chindriş a ajuns prima oară în Afganistan în 2011, după ce s-a gândit la propunerea de a merge acolo tot zece minute.
De fapt, experienţa sa în carieră l-a purtat în multe locuri îndepărtate de ţara natală, şi spune că dacă un zbor cu avionul are o durată mai mică de 5 ore i se pare „foarte aproape”. Pentru a ajunge în Antananarivo, pleacă de la Bucureşti dimineaţa la 7 şi ajunge la miezul nopţii la destinaţie, şi asta, ţine să precizeze, pentru că are legături foarte bune; doar zborul din Paris până în Antananarivo durează 11h30. Dar şi în anii anteriori acestui mandat, spune el, zbura mult, de 3-4-5 ori pe an către SUA, Canada sau Africa de Sud.
Întrebat de ce crede că managerii românii sunt vânaţi de companii străine, spune:
„Fără să mă refer la mine, calitatea forţei de muncă, a creierului românesc, este peste resursele multor ţări din lumea asta. Muncim altfel, gândim altfel, dar nu ştiu cui sau cărui sistem se datorează treaba asta. Nu degeaba există o mulţime de firme care îşi aleg manageri români”.
Sursa: bunsinessmagazin.ro